Pelerinaj autumnal la Dobrici

Comunicat

 Dobriciul din țara prietenă, Bulgaria, ar trebui să aibă statutul oficial de loc pentru pelerinaj.
Încărcătura de miracol i-ar da-o, în primul rând, aura de istoricitate, de care, din plin, beneficiază ținuturile acestea, mult binecuvântate de divinitate, cutreierate, în lung și-n lat, de tot soiul de popoare prinse în ciclurile unor migrații, în care timpul pare a se pierde în el însuși, prin autodevorare. (Precum Cronos mușcând din propriul trup, ca într-o celebră imagine barbiliană, cu Nastratin Hogea în caicul său, ce curgea odată cu apa întrebărilor fără de răspuns!)
În al doilea rând, ar fi miracolul botezului, prin care mesajul de „bine” (bg. „dobre”) avea să-l ducă, „în vremi departe duse”, un conducător viteaz cu nume predestinat, Dobrici (1348-1386), cel care avea să calce pe urmele altui mare strateg, Burebista (82-44 a. Chr.), unificatorul triburilor din marele său imperiu trac. Să te identifici, în viață (ex. Petersburg) sau după moarte (Alexandria, Adrianopol), cu o localitate, ținut, țară (Columbia) sau chiar continent (America) este un element de alchimie celestă. Or, Dobrotici a lăsat pentru nemurire numele său acestei așezări multimilenare, dar și „Țării dintre Dunăre și mare”, Dobrogea.
În al treilea rând, Dobriciul simbolizează, deopotrivă, laurii unor victorii, dar și suprema suferință a îngenuncherilor, până la îngemănarea cu huma.
Devenită, de acum, o adevărată tradiție, depunerea unei coroane de flori de către membrii și simpatizanții „Cultului Eroilor” a antrenat, deopotrivă reprezentanți ai Subfilialei Mangalia a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”, ai proaspetei asociații „Cultul Eroilor” Mangalia, ai Primăriei municipiului nostru și, desigur, ai unor asociații și formațiuni apolitice, precum Filiala Mangalia a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, ai Ansamblului Folcloric „Litoral”, ai unor instituții școlare etc.
La rugămintea noastră, au răspuns cu multă bunăvoință, reprezentanți ai mass-mediei locale, Georgescu Ruxandra, Rugea Ionel și Șerban George. Din păcate, însă, am fost lipsiți de prezența atât de caldă a veteranilor de război, precum și de cea membrilor Ligii Navale sau de cea a reprezentanților etniilor turco-tătare, dată fiind sărbătoarea Bairamului.
Cu un trecut străvechi, orașul Dobrici de astăzi (115. 00 locuitori) nu și-a pierdut nicidecum identitatea de-a lungul vremurilor de restriște, în ciuda schimbării numelui.
Datând de pe vremea tracilor (sec. IV-III a. Chr.), așezarea a cunoscut o înflorire deosebită în perioada lui Burebista și în cea bizantină, loviturile nemiloase ale unor populații migratoare, (slavii, apoi, bulgarii lui Asparuh, sec. VII sau pecenegii sec. XI și, din sec. la XV-lea, lunga ocupație otomană. Iată că turcii, după ce l-au pustiit, la început de secol XV, l-au reînființat, circa un secol mai târziu, schimbându-i numele din Dobrici în Hacıoğlu Pazarcık, având acest nume până în 1882, după Războiul de Independență, când a revenit la denumirea Dobrici. Odată cu intrarea Cadrilaterului în componența statului roman, după al II-lea Război Balcanic, se va numi Bazargic, revenind la denumirea de Dobrici, pe perioada ocupației bulgare (1916-1918), apoi, iarăși Bazargic, ca oraș românesc, și, după retrocedarea Cadrilaterului, în urma Tratatului de la Craiova, din 6 septembrie 1940, se va numi, din nou, Dobrici, odată cu intrarea armatei bulgare în oraș și fixarea noii administrații. Odiseea toponomasticii nu se va opri aici, întrucât, după Al Doilea Război Mondial, în 1945, va căpăta numele unui general sovietic, Tolbuhin, și, în sfârșit, după 1991, va reveni la numele vechi, actualul Dobrici.
„Cimitirul de Onoare” din orașul Dobrici a avut și el istoria sa zbuciumată, fiind deseori lăsat în paragină. Abia în ultimii 10 ani, prin eforturile commune ale bulgarilor și românilor, în mod deosebit a președintelui Filialei Constanța a Asociației Naționale CULTUL EROILOR „Regina Maria”, dl col (r) Remus Macovei, s-a reamenajat incinta acestui lăcaș al celor căzuți în sângeroasele lupte din primele zile ale lui septembrie 1916, aflându-și odihna de veci circa 3.000 de militari români, bulgari, germani, turci, ruși, sârbi. Steagurile celor șase națiuni veghează la căpătâiul lor, din păcate multe dintre morminte purtînd inscripția „Soldat necunoscut”.
Sărbătoarea orașului Dobrici a fost marcată, în mod deosebit, în acest an, de împlinirea a 75 de ani de la revenireal lui la patria-mamă, Bulgaria.
Festivitățile zilei de 25 septembrie au început, în Cimitirul de Onoare, ca și în ceilalți ani, la orele 9,00, cu un ceremonial militar și religios. În afara localnicilor, au participat și numeroși bulgari, veniți din alte părți ale țării, rude ale celor decedați, dar și delegații străine ale unor țări combatante în primul conflict mondial. Câțiva veterani de război au onorat cu prezența lor această sărbătoare, dominate de cadre militare în rezervă și retragere, dar și de reprezentanții administrației locale și ai unor asociații și formațiuni politice.
Fanfara Marinei Militare a deschis programul, cu darea onorului comandantului garnizoanei Dobrici, după care a urmat slujba religioasă de pomenire a morților. Prezentatorul a menționat, la microfon, numele unor participanți sau ale unor delegații, printer care și cele din Constanța și Mangalia.
Discursul reprezentantei autoirtăților locale (primar fiind doamna Detelina Nicolov) a amplificat starea de emoție a asistenței, întrucât au fost trecute în revistă momentele din istoria atât de zbuciumată a poporului bulgar, încorporând-o, cum este și firesc, pe cea a localității Dobrici. Astfel, luptele din primele zile ale lunii septembrie 1916, din zona Dobrici-Silistra-Tutrakan (Turtucaia) au însemnat și recunoașterea vitejiei unei armate ce-și dovedise deja calitățile în Primul Război Balcanic. O clipă de nouă glorie, o clipă de „oră astrală” a unui popor mult încercat de către destin.
A urmat, apoi, depunerea coroanelor și a buchetelor de flori.
Odată încheiată festivitatea de sărbătorire a acestui eveniment, „praznicul” („sărbătoare”, în limba bulgară), membrii delegației noastre nu    s-au putut despărți, ca și în precedenții doi ani, de acest lăcaș al eroilor, fără a fixa, cu aparatele de fotografiat și camerele de luat vederi, clipe de neuitat, la monument, la steaguri, la capela cimitirului și, desigur, la muzeul „Cimitirului de Onoare”, unde exponatele (arme din primul Război Mondial, decorații, scrisori, brevet, publicații, cărții, planșe, hărți, fotografii etc.) se constituie ele însele în obiecte magice ale trăirilor unor clipe de neuitat.
Cum cartea de impresii era deschisă, am răsfoit-o înfrigurați, pentru a redescoperi versurile, scrise în urmă cu doi ani, despre „Cimitirul din Dobrici”, al căror conținut este suficient de sugestiv pentru starea sufletească prin care treceam:
„Cine,oare, tulbură somnul
celor îngemănați cu glia?

Să fie pasul nostru,
ce abia atinge solul?

   O, Doamne, dă-mi
foșnetul moale al aripilor de îngeri,
spre a le mângâia crucile
Ccescute din pământ!

Tu, cunoscutule,
tu, necunoscutule,
țineți-vă de mână, dincolo,
în lumea umbrelor
și dați, o, dați
moneda trecerii
unui luntraș tăcut,
cu pecetea muțeniei,
de atâta venerație!

Ali, Johan, Ivan sau Ion,
egali în fața aceluiași Dumnezeu,
despuiați de păcatul uciderii
între voi, oamenii,
cât de strâns v-ați topit
într-o caldă și chtonică îmbrățișare,
încât Timpul,
Marel, Veșnicul,
se prosternează cu sfială
înainte-vă!”

Emil-Corneliu Ninu

editiadesud.ro